Parca era mereu noapte, desi cateodata afara soarele prajea nemilos pielea trecatorilor. Ne placea sa fie asa; ne perfectionam cu totii in arta camuflajului pe vremea aceea. Abia daca-i vedeam clar prin fumul care ineca ochi si cuvinte. Sau poate era de vina lumina proasta, sau suvitele lor lungi care mai tot timpul cadeau in scrumiera. Se incolaceau pe buricele degetelor trasandu-le miop buze, si ochi, si acele riduri fine de pe frunte. Si ma mai zgariau uneori pe tample, asa, putin, doar cat sa le simti, sa stiu ca sunt acolo si vor atentie. Si cand nu stiam ce sa fac cu mainile, lor le rugam adapost de orice cuprindea fobia mea in acea saptamana. Dar multe alte lucruri s-au tocit o data cu manecile hanoracului negru.
Vedeam numai carbune in fata ochilor si-mi purtam teribilismul ca un stindard si dezechilibrul in buzunar, unde-l lasam sa se zbata. Ce amalgam; de ameteala, muzica, mese murdare patate de vin si conversatii pueril filozofice, copiii boemi si idolii lor de bumbac cu gauri.
Ce curaj aveai fetito! Sa fugi peste mese cand te suparau, sa te zbengui intre cioburi pe ciment, sa te arunci in necunoscut cu ochii rosii si afumati; sa faci echilibristica pe o coarda de chitara clasica, in secret numai a ta.... si a doua zi sa o iei de la capat.
Arunca-ti bocancii negri, grei si tricoul cu Nirvana si fugi....ca pierzi metroul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu