Obsesii

Un pitic , atat de mic ,
Facea baie , intr-un ibric
Pe sapun a alunecat,
Si piticul s-a-necat.
Vai ,vai , ce pacat
Ca piticul s-a-necat !!

Nu mai am piticii (poate numai pe creier) de jucarie. Ii inecam in baltile ramase dupa ploaie. Pe atunci ma bucuram cand ploua... Astazi n-am unde-mi depozita piticii. Din lipsa de spatiu ii var in ghiozdan si-i plimb alandala. Poate intr-o zi ii voi dona altui nefericit. Domiciliul sa-i fie victima maniei piticesti care se instapaneste la tot pasul. Eu una vreau sa ma vindec si visez la zilele convalescentei: cu ceaiuri, filme vechi si consolari pentru o Alba ca Zapada orfana.

tic-tac

Am irosit o clipa. Nu pot fi iertata.
Timpul e probabil cea mai mare gluma, si totodata cea mai morbida.
Ma trage din cand in cand de maneca. Si reactionez ca orice om normal: imi astup ambele urechi cu mainile si cant "LA LA LA! LA LA LA!" pe o voce cat se poate de falsa.
E imposibil sa nu devii suparacios cand lumea falseaza pentru a-ti acoperi vocea. Poate era un timp cand se simtea generos si oamenii traiau o vreme a lui 'fac ce-mi place, avem timp pentru restul'. Apoi, probabil intr-o zi in care il strangeau pantofii, a decis sa inventeze ceasul. Si nimic n-a mai fost la fel... Acele se invart rapid-rapid si hopa-iar a trecut o zi pe care trebuia sa o valorifici la cel mai inalt nivel, iar tu, tu ce ai facut? ai stat. Tic-tic catre sfarsit. Asa nu mai merge. Trandaveala? Nuuuu! de acum, daca cineva iti da o foaie de hartie si te roaga sa ii spui ce ai facut cu viata ta, tu trebuie sa o umpli. Pana la refuz. Poftim? Dar te simteai implinit si fara atatea puncte pe o foaie? Pff... Vei invata ca tic-tac-ul e totul: tic-abia te-ai trezit pe lume, tac-bye bye now!

Space and fiction

Scrisesem un alt post, dar cum linux-ul meu are ceva cu flash-ul, Firefox a gasit de cuviinta sa se inchida brusc si am pierdut ce scrisesem. So...here's some Tracy Chapman to calm nerves.

There is fiction in the space between
You and reality
You will do and say anything
To make your everyday life
Seem less mundane
There is fiction in the space between
You and me

numai azi

Canuta e rasturnata si zace pe podea. N-o ridica nimeni. Astazi e prea grea. Toarta ii atarna cat zece si simt ca mi s-ar lungi bratele daca as incerca sa o ridic. Astazi mi-e frica de ea. Si de ea si de toti. Ii imping cu gandul mai departe, dar, ei isi joaca nepasatorul joc prin mine. Raman rani pe timpan dupa pasii lor zgrunturosi; zgarieturi pe maini dupa joaca de-a rutina. Pana maine le vindec. Dar astazi as fi vrut sa inteleaga.

Asteptand...

Te astept aici. Nu stau degeaba, incerc sa-mi invat constiinta sa se unduiasca o data cu rotirile sufletelor-lume. Imi place, desi nu-mi iese mereu. Vezi tu...e greu. Trebuie sa fiu foarte foarte atenta si sa nu-mi fuga mintea la perne de puf sau zboruri de avioane. Trebuie sa tot incerc si sa incerc. Incet-incet cred ca o sa ajung sa ma rotesc in aceeasi hora cu ele. Si sunt convinsa ca voi reusi chiar sa nu par aiurea. Imi voi invata pasii si ma voi contopi usor in context. Armonios, jucand o data cu toti ceilalti....va fi frumos. Pana atunci....imi invat pasii disonanti sa nu rasune asa tare cand ma invart in cerc pe aici...o mica repetitie... Cand o sa vii, o sa te invat si pe tine...

Noel miscellaneous

Facts:
Ilustratia lui Thomas Nast a Mosului, din 1881-primul pas spre 'modernizarea' imaginii lui Mos Craciun. Probabil pipa a disparut cand au citit ca 'Tutunul ucide'. Who in the world would wanna see Father Christmas getting lung cancer?
O poezioara din 1821, cunoscuta astazi ca fiind 'Noaptea dinainte de Craciun', stabileste multe dintre miturile moderne despre Mos Craciun: are o saniuta care coboara pe acoperisurile caselor, iar Mosul cu un sac doldora de jucarii coboara incetisor pe horn. Numai ca in poezie este descris ca un 'micut elf', cu o sanie miniaturala, in contrast cu imaginea sa de astazi. In aproape 200 de ani de prajiturele lasate langa brad pentru Mosul, cred ca are dreptul sa ia ceva proportii. :D

Gata cu incursiunile in istoria cadourilor... Back to 'Winter Wonderland', Dean Martin, Doris Day si, de ce nu, Hrusca...:D
Ma inspir din clasici pentru scrisoarea de rugaminti catre zeii zapezii. The secret is to keep it short and simple:

"Let it snow! Let it snow! Let it snow!"

Pe vremea mea...

Mi-am vandut amintirile unei maini intinse. Nu-i rau. Mi-a placut mereu sa le tin cu mine. Dar la un moment dat pricep ca e si asa destul de aglomerat in ungherul in care imi duc zilele si cateodata trebuie sa mai lasi ceva in urma pentru a merge mai departe. Am indesat oameni, locuri, lucruri in plase mari si le-am dus departe, fara adresa de expeditor. Mai raman decat urme pe podea, unde au stat inainte. Nu se sterg... Mai exista, independent de mine, si ma bucura gandul. Poate candva, peste o masa cu o cana de cafea, o sa repopulam locurile cu oameni si oamenii cu idei. Eu intr-o culoare, tu in alta; probabil nu se vor potrivi dar nu e necesar. Poate pentru o placere de o ora, ne putem pierde din nou acolo de unde stim ca revenim cu degete zdrelite si multiple aruncaturi de priviri peste umeri. Se mai intampla. Nu ne vindecam de trecut; Iris, saraca, nu a nimerit-o aici.
Mi se tot intampla sa intru in ziduri si usi si tot felul de colturi cand ma uit ca zanatica dupa drumul inapoi...
"Scuzati, stiti unde e drumul ce trecea o data pe aici? Acela batatorit rau!"
"Nu stiu, don'soara! Poate dupa colt!"