Pe vremea mea...

Mi-am vandut amintirile unei maini intinse. Nu-i rau. Mi-a placut mereu sa le tin cu mine. Dar la un moment dat pricep ca e si asa destul de aglomerat in ungherul in care imi duc zilele si cateodata trebuie sa mai lasi ceva in urma pentru a merge mai departe. Am indesat oameni, locuri, lucruri in plase mari si le-am dus departe, fara adresa de expeditor. Mai raman decat urme pe podea, unde au stat inainte. Nu se sterg... Mai exista, independent de mine, si ma bucura gandul. Poate candva, peste o masa cu o cana de cafea, o sa repopulam locurile cu oameni si oamenii cu idei. Eu intr-o culoare, tu in alta; probabil nu se vor potrivi dar nu e necesar. Poate pentru o placere de o ora, ne putem pierde din nou acolo de unde stim ca revenim cu degete zdrelite si multiple aruncaturi de priviri peste umeri. Se mai intampla. Nu ne vindecam de trecut; Iris, saraca, nu a nimerit-o aici.
Mi se tot intampla sa intru in ziduri si usi si tot felul de colturi cand ma uit ca zanatica dupa drumul inapoi...
"Scuzati, stiti unde e drumul ce trecea o data pe aici? Acela batatorit rau!"
"Nu stiu, don'soara! Poate dupa colt!"